“Acolo poţi să te rătăceşti şi să mori.”
“Coşmarul alb” este un thriller în toată puterea cuvântului, dar este în primul rând un film bazat pe personaj. Este povestea lui Carrie Stetko care se întrepătrunde cu acţiunea thrillerului, ca două mistere care se relevă simultan,” spune Joel Silver. “Ea e o tipă deşteaptă şi puternică, iar duritatea ei nu se referă numai la rezistenţa fizică, ci reprezintă elementul fundamental al personalităţii ei. Ea impune respect într-un mediu dominat de bărbaţi. În acelaşi timp însă, ea poartă o povară din trecut care îi complică foarte mult rezolvarea problemei actuale de muncă. Întotdeauna mi-au plăcut caracterele feminine puternice, în special în povestiri de genul acesta. Kate face o treabă excelentă în ceea ce priveşte personajul ei.”
“Publicul nu va afla de la început care sunt circumstanţele care au adus-o pe Carrie Stetko în Antarctica, sau ce căuta ea acolo, dar va simţi de la primele secvenţe că abia aşteaptă să scape de acolo,” spune Joel Silver, care a produs “Coşmarul alb” sub egida casei sale de producţie, Dark Castle Entertainment, şi pe care îl denumeşte “cel mai glacial thriller care s-a făcut vreodată.”
Regizorul Dominic Sena, care se află la a doua sa colaborare cu Silver după action-thrillerul din 2001 “Swordfish,” afirmă: “Ea n-a găsit ceea ce căuta la marginea asta de lume. În acest răstimp însă frigul, claustrofobia şi izolarea i-au întins nervii şi trupul la maxim. Ea se află pe punctul de a ceda. Numără cu înfrigurare zilele până la ultimul avion care va mai pleca de aici, înainte de căderea iernii, care va aduce şase luni de întuneric.”
Planurile de plecare ale lui Stetko sunt zădărnicite de descoperirea unui cadavru în câmpul de gheaţă dintre staţiunea de cercetare americană, Amundsen-Scott, şi cea rusească, Vostok, aflată la mare distanţă. Este o zonă în care pierderea unei mănuşi înseamnă să-ţi pierzi mâna, iar câteva minute petrecute afară, fără protecţie, ar putea ucide pe oricine.
Scufundat în sânge şi gheaţă, cu braţele şi picioarele contorsionate în poziţii ciudate, trupul aparţine unui geolog american pe nume Weiss, membrul unei mici echipe care venise să studieze fragmente de meteoriţi. O examinare mai atentă relevă numeroase oase rupte şi o rană profundă la picior care fusese cusută în grabă, dar cauza morţii pare să fi fost o rană adâncă în piept aplicată cu un instrument adesea întâlnit în această zonă: un topor de gheaţă.
Pe cât de misterioasă pare moartea lui Weiss, pe atât de ciudat este şi locul în care a fost găsit. La mile depărtare de orice punct cunoscut. Nicio urmă, nicio hartă, nicio direcţie. Ce făcea el acolo? O crimă era ultimul lucru la care se aştepta Stetko după doi ani de slujbă grea, dar monotonă, şi cu siguranţă ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l investigheze. Totuşi, ea nu putea să paseze ancheta autorităţilor de la baza McMurdo Station, aflată la 900 de mile depărtare.
Kate Beckinsale, care joacă rolul ofiţerului Stetko, îşi înţelege menirea. “Ea îşi dă seama că victima s-ar aştepta ca ea să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Fie că-i place fie că nu, ea are un simţ al răspunderii şi instincte de poliţist care o fac să treacă la treabă.”
Din păcate pentru ea, care avea bagajele deja făcute, acesta nu pare un caz uşor de rezolvat. Dimpotrivă, cazul se complică pe măsură ce atenţia lui Stetko se îndreaptă asupra celorlalţi doi membri ai echipei lui Weiss, care ar putea fi ori suspecţi de crimă, ori următoarele victime pentru un criminal a cărui motivaţie rămâne încă un mister.
Pentru exterioarele de la Pol, producătorii au ales zona Manitoba, din Canada; o locaţie atât de glacială încât le dădea actorilor şi echipei de filmare senzaţia că se află exact în locul de desfăşurare a povestirii, unde fenomenul natural de pâclă albă le înşela simţurile. Beckinsale afirmă, “Uneori mă uitam în depărtare şi nu puteam să disting linia orizontului; nu se vedea nimic altceva decât o mare albă, lăptoasă. Mă dezorienta total. E uşor de imaginat ce spaimă te apucă dacă te pierzi acolo şi eşti singur. Ar fi suficient să te îndepărtezi puţin de bază ca să nu mai găseşti drumul înapoi.”

Când volumul de benzi desenate a văzut tiparul în patru tranşe, la Oni Press în 1998, Sena l-a urmărit cu mare interes. El a încercat fără succes să cumpere drepturile de a face un film după ele, dar erau deja promise altcuiva. Apoi, povesteşte el, “Într-o zi, impresarul meu m-a întrebat, ‘Joel Silver are un scenariu care se cheamă Whiteout; te interesează?’ I-am răspuns, ‘Glumeşti? Încerc să pun mâna pe proiectul ăsta de cinci ani!’ Aşa că l-am sunat imediat. I-am spus, ‘Joel, cunosc proiectul ăsta. Îl am în cap de ani de zile!’”
Lui Sena i se pare normal ca oamenii care lucrează pe termen lung la Polul Sud să fie supuşi unor evaluări psihologice. “Locul ăla te înnebuneşte. E simplu, unii rezistă şi alţii nu. Oameni cumsecade pot deveni în condiţiile de acolo nişte criminali, iar asta este una dintre temele pe care le explorează filmul.”
Aşa cum a observat Beckinsale, “Claustrarea poate deveni un butoi cu pulbere. Emoţiile stau gata să izbucnească şi nu poţi să ştii ce te aşteaptă. De aceea îmi plac thriller-ele. Îmi place să caut singură răspunsuri şi să simt nerăbdarea pentru ceea ce urmează să se întâmple.”

“Aceasta e o anchetă federală. Am putea să rămânem blocaţi acolo toată iarna. Crezi că poţi să faci faţă?”